Volumul analizează primele două secole de existență ale Mănăstirii Stavropoleos din București, evidențiind dimensiunile administrative, patrimoniale și spirituale ale comunității monahale. Pornind de la fonduri arhivistice românești și grecești, studiul oferă informații valoroase cu privire la activitatea egumenilor, viața liturgică – după tipicul bizantin – și relațiile mănăstirii cu autoritățile bisericești și laice.

Totodată, studiul scoate în evidență și rolul pe care comunitatea monahală îl are în societate, mai precis acela de intercesor între lumea cotidiană și Împărăția Cerurilor.

În contextul cercetărilor contemporane privind epoca fanariotă, monahismul bizantin și viața religioasă urbană, lucrarea oferă o perspectivă cuprinzătoare cu privire la importanța pe care mănăstirile o au în demersul de păstrare a dinamicii spiritualității ortodoxe românești și în memoria liturgică a comunității, constituindu-se într-o lucrare de referință pentru studiile de istorie bisericească și teologie practică.